Acasa

Adrian Dinu Rachieru, fiul învățătorului Ioan Rachieru și al Feliciei Rachieru (n. Strilciuc), este un profesor universitar român, critic literar,eseist și prozator, născut la 15 septembrie 1949, în localitatea Soloneț, județul Suceava.

Viata si opera

Dupa absolvirea Liceului Ștefan cel Mare din Suceava, in 1966, urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie – sectia Sociologie – de la Universitatea din Bucuresti (1966 – 1971).

Este doctor in sociologie al Universitatii din Bucuresti cu teza Postmodernismul romanesc si circulatia elitelor in context postdecembrist (1999).

Functioneaza ca sociolog la diferite intreprinderi din Timisoara, intre anii 1971 si 1986, cercetator stiintific (la Centrul de Igiena si Sanatate Publica din orasul de pe Bega, intre anii 1986 si 1993), inspector-sef la Cultura, in jud. Timis (1993 – 1994), consilier al Editurii Augusta, redactor la revistele Rostirea romaneasca (2000 – 2006), Oglinda literara etc., conferentiar, apoi profesor, la Universitatea Tibiscus.

In prezent este decanul Facultatii de Jurnalistica de la Universitatea Tibiscus din Timisoara. Un deceniu s-a scurs intre debutul sau din revista Viitorul social, din anul 1973, si debutu-i editorial, cu volumul de critica literara, Orizontul lecturii (1983).

Adrian Dinu Rachieru a continuat sa publice interesante lucrari de critica literara, de sociologia culturii, ori incitante romane ale paradoxalei realitati postdecembriste si “imediate”:

 

Distinctii

Premiul revistei “Luceafarul” (Bucuresti, 1982).

Premiul Societatii Scriitorilor Bucovineni (Suceava, 1996; 2003).

Premiul Fundatiei si al revistei “Orient Latin” (Timisoara, 2005).

 

Referinte critice

Intre coordonatele ecriturii lui Adrian Dinu Rachieru – semnalate de criticul / stilisticialnul Crisu Dascalu – se evidentiaza: «nesat(ul) informativ, supus insa unei cenzuri delimitatoare, capacitate de sinteza, cu stiinta de a impune ceea ce este esential in subiectele tratate, in cazul de fata, romanul politic, romanul obsedantului deceniu, teoria curajului auctorial, traditie si inovatie in critica, problema generatiei literare etc.  Preocuparea de a intelege literatura ca pe un camp de relatii este evidenta in cartea urmatoare, Vocatia sintezei (1985), cuprinzand “eseuri asupra spiritualitatii romanesti”, in care sunt discutate, fara idei preconcepute, relatiile dintre literatura si cultura (apoi dintre aceasta si istorie), dintre occidental si oriental, dintre protocronism si sincronism. […]

Urmatoarele carti dedicate lui Marin Preda (1996) si lui Liviu Rebreanu (1997), schiteaza un nedisimulat si cu atat mai demn de interes proiect critic de situare a unor mari prozatori fata de utopiile lor private.  Utopiile sunt gandite drept mari goluri decupate premeditat, in care sunt absorbite operele reale – adecvari cu mijloace si grade diferite la proiecte niciodata realizate integral. […] Adrian Dinu Rachieru aduce in cercetarea literara o perspectiva sociologica proaspata, dovedind cu mijloace superioare si indeosebi prin efectele ei in plan interpretativ cat de utila este o asemenea abordare, cand domolita de un spirit erudit, cand stimulata de cel polemic.

In postura de romancier, Adrian Dinu Rachieru si-a propus sa scrie trilogia Legea conservarii scaunului, anuntata inca in 1987 (intr-un interviu din “Tribuna”). Sociologul, mizand pe “argumentele” prozatorului, avanseaza, in cheie postmoderna, o radiografie a patologiei puterii, asa cum s-a manifestat ea ante- si postdecembrist…» (Academia Romana, Dictionarul general al literaturii romane, P / R, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 495 sq.).

Privitor la cartea lui Adrian Dinu Rachieru, Nichita Stanescu — un idol fals ? (2006), criticul literar Ion Pachia Tatomirescu remarca: «Recenta carte a d-lui prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru consacrata “fenomenului Nichita Stanescu”, bineinteles, cu un titlu punand sub semnul interogatiei o asertiune grigurcuista (cf. Gh. Grigurcu, Amurgul idolilor, Buc., Ed. Nemira, 1999), abordeaza intr-adevar un caz de sociologie literara, in cele cinci sectiuni ale volumului: Despre gloria inertiala (Nichita intre Gicu si Alex), In zarea transmodernismului, Despre “nichitizare” (Nichita Stanescu — un poet sarb ?), Nichita in Basarabia / Addenda si Nichita Stanescu si “dreptul la timp”.

Analizand cu obiectivitate “fenomenul Nichita Stanescu”, cu multa eleganta, ori cu deosebita prudenta, respingand contestatarii unuia dintre cei mai valorosi militanti antiproletcultisti, respingand contestatarii celui mai important ctitor al miscarii paradoxismului, aratand ca “noua ideologie literara s-a inversunat, sub flamura postmodernismului, contra batranilor saizecisti”, “vituperand chiar proletcultic”, “inchizitorii de moda noua” ce exceleaza “in rescrierea biografiilor”, criticul Adrian Dinu Rachieru conchide — parca din imediata vecinatate a unui Maiorescu profetind lui Eminescu, in 1889 —, in cel mai firesc dintre chipuri: “Suntem convinsi ca lirica sa, inegala valoric (cum altfel ?), trecand testul primenirii generatiilor, va straluci si in zarea transmodernismului ce va sa vina”…» (Anuarul de martie, Timisoara, II, nr. 2, 2007, p. 76 sq.).

Leave a Reply