NICHITA STĂNESCU SAU „JOCUL DEMIURGIC”?

„Slujirea poeziei este durere”

          Nimeni, de la Eminescu încoace, admirat sau pizmuit, n-a fost cercetat cu atâta osârdie, învolburând peisajul exegetic (aglomerat) şi omologând, consensual, imaginea serafică a Poetului oracular-sibilinic (devenit model popular), plutind extatic, zeificat şi gelozit, ori căzând în derapaj şi diluţie (fără a-şi diminua gloria) – precum Nichita Stănescu. Abstractizând emoţia, stănescianismul (original, inegal, prolix, iniţiatic, ermetizant, imponderabil, efeminat, fascinant, volatil etc., de răsfăţ stilistic) a devenit un fenomen socio-cultural. Şi a impus, cu superbie, o nouă poetică. Care, să recunoaştem, interesată de spectacol, n-a putut evita nici autopastişa (clişeizare, serializare, relaxare), nici droaia de imitatori, exploatând industrios reţeta. Desfăşurând un patos abstract-vizionar, întreţinând senzaţia de libertate (în pofida circumstanţelor apăsătoare), expansivul lirism nichitian a produs, în timp, şi un impresionant doar critic; „suprainterpretată” (cum observa Daniel Cristea-Enache), poezia lui Stănescu, transpersonală, rebusistică, deseori, nu este / nu poate fi definitiv clasată. Mai cu seamă că „un rest inexplicabil”, nota acelaşi critic, ne va însoţi mereu, cum se întâmplă, de regulă, cu toate creaţiile care durează, neistovite de armata iscodelnicilor exegeţi.

*

 Contextul în care s-a ivit generaţia lui Nichita era ventilat de iluziile liberalizării. Iar poetul, străin – totuşi – de tentaţiile oportunismului a fost propulsat de instanţa critică, redescoperind esteticul. S-a bucurat, negreşit, de recunoaştere oficială, dar mecanismele succesuale („valabile” în sens funcţional, veritabile pârghii propagandistice impunând în plin proletcultism lideri literari) nu ar putea explica îndestulător idolatrizarea. Dincolo de orice dirijism sau intervenţionism partinic, cu adevărat eficientă a fost politica de generaţie. Poate chiar ca reacţie compensativă, „concurând” – pe alt plan – aberantul cult al personalităţii, însoţind perechea dictatorială. Încât, alături de V. Spiridon, putem zice că „inserţia” s-a produs pe fundalul unei formidabile solidarizări generaţioniste, liantul fiind promovarea valorilor promoţionale; altfel spus, platforma emulativă a intereselor comune, beneficiind de „cenzura şaizeciştilor înşişi”. Pasul spre mitizare n-a întârziat. Nonconformist, oracular, imprevizibil, Nichita a fost considerat chiar de confraţi Poetul prin excelenţă. Cohorta de admiratori, printre atâtea libaţii şi dedicaţii a produs şi propus accente cultice. Hagiografii, „anturajul zelator”, criticii anexaţi au întreţinut cu sârg hipnoza stănesciană. În consecinţă, nici reacţiile potrivnice nu puteau întârzia, acuzele – cu o previzibilă inflamare postdecembristă – vizând fie posibila înregimentare, fie lirismul filosofard-apos ori chiar diformitatea în sens fizic (angelicul poet de altădată devenind un „înger obez”). Să recunoaştem, Nichita n-a fost un model etic. „Moliciunile” omului, aparenţa lenei, temperamentul labil, iluzia improvizaţiei, teama de singurătate, declaraţiile „ideologice” (câte au fost, de ecou însă) şi dezinteresul pentru universul domestic oferă mai degrabă argumentele unei ambiguităţi comportamentale. Nichita, sedus de mirajul poeziei a fost, deopotrivă, idol şi victimă (cf. Ioana Bot). Aşa-zisul carierism nu poate fi argumentat convingător câtă vreme poetul nu era atras de funcţiile administrative. Iar acolo unde a fost „plombat”, mai degrabă prin strădaniile amicilor şi pentru scurtă vreme, a dovedit „osteneli infime” (cf. Marian Popa). Nici poetica sa, interdisciplinară şi exhibiţionistă (cum s-a spus), dereglând semantica în numele unui imagism extravagant, de „baroc conceptual” nu poate fi suspectată de rigoare. Dimpotrivă, sibilinic, disponibil pentru filosofare, poetul-galanton iubea o combinatorie „pulsatorie”, liberă, străină de orice obedienţă, refuzând prozodia (înţeleasă ca fard). Poezia a fost însă, indiscutabil, miza sa existenţială.

Nimeni nu ar putea susţine că Nichita Stănescu a fost ireproşabil, penetrând zelos topul oficios. Sau că, fixaţi în captivitatea stadiului tribal,  l-am aureolat convocând memoria tandră. Certamente, „nu Puterea a instituit mitul stănescian” (cf. Vasile Spiridon) după cum poetul ploieştean, idolatrizat de contemporani, nu poate fi taxat drept „scriitor de o generaţie”. Să observăm însă, în timp, o polarizare a reacţiilor. Tonul admirativ, atins – uneori – de fanatism, urcând spre acordurile unui imn exegetic nu oferă contribuţii valabile, ignorând nonşalant scăderile , incontinenţa lirică. Am zice mai degrabă că această indignare, vehementă câteodată, capătă febrile accente publicitare, semnatarii dorind – presupunem – a se bucura (ei, în primul rând) de vizibilitate. Pe de altă parte putem fi (parţial) de acord cu C. Stănescu care sesiza că nici contestarea radicală (acel atac furibund lansat de Cristian Tudor Popescu) n-a primit, deocamdată, „un răspuns plauzibil”. În pofida acestor declaraţii, fie ele cultice ori incendiar-demolatoare (sau, poate, tocmai din pricina lor), Nichita rămâne un poet viu. O spune, răspicat, Gabriela Melinescu, contemplând nu doar piaţa postumă ci rememorând existenţa acestui mare risipitor, producând un fenomen „de contaminare”. Şi care, cu „instinct infailibil”, s-a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică. Nichita Stănescu a fost, neîndoielnic, o existenţă poetică.

E important că Stănescu interesează şi că, recitit acum, îşi dezvăluie inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc, abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes cumva paradoxal dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) obligă şi la o altă constatare. Poetul, un „timpan armonios”, genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”. Fiindcă Nichita Stănescu, observa cu îndreptăţire Daniel Cristea-Enache, a fost editat necritic, „strivit” de amatorismul atâtor încropiri, aducându-i, de fapt, uriaşe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferare haotică); sau chiar volume onorabile dar operând o selecţie discutabilă. Evident că după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.

Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu avem de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil; filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, dealtfel, l-a încurajat. Sub aparenţa improvizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică” (cf. Gabriela Melinescu). Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiuni feminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă, generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi, monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmecul omului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat, împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talent i-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie. Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece” încă întârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar au sesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichitizare, că astfel de reacţii au un vădit scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc” a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam, acest mare fantast, a durat din legătura cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai veche (Versuri din mers, Ed. Libra, 2003) vine să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti” ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar / atât mai ştiu / despre mine” (v. Scrisoare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul defineşte exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.

*

Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilele noastre un „mit exorbitant”, întreţinând o idolatrie nejustificată. Judecând sociologic, pare curios că un astfel de mit (şi încă din „lumea” scriitorilor!) supravieţuieşte într-o epocă a demitizărilor frenetice, a consumerismului feroce (inventând nevoi artificiale), a tranzienţei galopante. Încât, o primă întrebare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichita Stănescu este „un idol fals” (cum susţine, neobosit, Gh. Grigurcu) s-ar cuveni să cercetăm dacă el (mai) este un idol. Nevoia de idoli ţine, s-ar zice, de primitivismul tribal. Dar în epoca neoanalfabetismului TV, ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent, ciclul de viaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic devorate de industria spectacolului. Aşadar: este, oare, Nichita, azi, un idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”?

Scriind, autorul încerca „popularea realului”. Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instrument neîncăpător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poezia se naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştientizând impasul, el va rămâne obsedat de imperfecţiune. Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o „originalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmăreşte devenirea va observa, fără efort, că avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic. El va decupa, preferenţial, tema cosmogonică.

Dacă mitul este „o întâmplare exaltată” (obişnuia să spună cel care  s-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era un medium propice pentru o modă comportamentală şi poetică. O figură mitică, deci. O precizare se impune imediat: nu Puterea – scrie apăsat Vasile Spiridon – a instituit mitul Nichita Stănescu. Evident, mecanismele vieţii literare, solidarizarea şaizeciştilor au impus, până la urmă, acele clasamente, încă valabile. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar. Dar nu fără suport axiologic. Iar dacă mitul ca atare are o valoare – atrăgea atenţia Roger Caillois – „ea nu nicidecum de ordin estetic”. El aparţine colectivităţii, răspunde celor mai diverse solicitări dar nu ne poate procura, penetrând „o plasă de determinări”, o explicaţie suficientă. Imaginaţia afectivă intră negreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atât mai mult astăzi, în plină revoluţie iconică. Explozia mediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul „ideologiei consumului” (H. Lefebvre), un repertoriu mitic şi arhetipal, purtând ecourile unui imaginar colectiv. Cultura însăşi este un context simbolic, producând relaţii de semnificare, atentând la receptivitatea subliminală. Iar simbolul e înţeles şi funcţionează ca „pact social” (E. Ortigues), legitimizator. Mai adăugăm, fără a insista aici asupra mecanismelor psiho-sociologice, că fenomenul publicitar (ca fenomen comunicaţional) are o certă finalitate persuasivă. Publicitatea, nota Vasile Sebastian Dâncu, orientează percepţia socială, vehiculând imagini-ghid. Or, o astfel de propunere (precum poezia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s-a impus cu uşurinţă, mizând tocmai pe seducţie. Asta comparativ cu presiunea aparatului de propagandă, cerând în anii totalitarismului docilitate şi dresaj ideologic. Persuadarea, în cazul Nichita, n-a avut nevoie de coerciţie. Socializarea mitului nichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir de nevoi compensative în contextul mecanismului opresiv. E drept, şi personajul din spatele operei s-a îngrijit de această omologare, livrând – la cerere – câteva declaraţii „pe linie”. În rest, posteritatea critică, radicalizându-şi poziţiile în tentativa de a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheţa, „lucrează” chiar în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă (pe care s-a marşat în ultima vreme) l-a readus în atenţie pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic şi asigurându-i, şi pe această cale, longevitatea.

*

Trecut printr-o invidie pasageră (faţă de Labiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare, tăceri editoriale), Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”, fără complexul genialităţii (cf. Eugen Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-culturale.

Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea biografiilor. Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat fiindcă nu satisface pretenţiile de model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană – demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouă viziune? E puţin oare? Şi, în ultimă instanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima: „Şi cuvântul / spintecat / e roşu pe din lăuntru! / Tăiaţi-mă ca să sângerez. / Sângeraţi-mă ca să mor ! / Amin!” (v. Mişcarea prin naştere e a doua mea moarte).

*

Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor ani n-a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop într-un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit în 2005 la editura Universităţii „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimina orice echivoc şi, interogând contextul, explică aceste fluctuaţii de recepţie observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase dealtminteri iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii” prin strategii consensuale. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-au influenţat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariţia poetului şi s-a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme.

Obiect de adoraţie, „confiscat” în numele unui snobism fără frontiere, Nichita şi-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat biografia (Corin Braga) iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în această formulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasul generozitate, laşitate, histrionism şi atâtea altele; şi, nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate. Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori) el devine o ţintă preferată pe latura labilităţii etice. Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit — în plină epocă represivă — ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţiei sale, atingând starea de poezie. S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafizic, trăind o formă de libertate, căzând în dicteu ori decepţionând. Surprinzător, pentru Alex Ştefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o viziune universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul teatral şi limbut un diletantism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegalităţi, presărate în toate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă de o priză „critică”).

Vom reaminti că revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-a văzut Ana Blandiana) „revoluţionarul” Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând” lumea), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat în toţi porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; şi să nu-i cerem, aşadar, ceea ce nu a fost, reproşându-i absenţa militantismului. S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţiei după cum, pensând nereuşitele, putem biciui acest „registru meditabund” (ca să-l cităm, din nou, pe Gh. Grigurcu), nărăvit la diletantism. Dar ar trebui atunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus, printr-o poezie filosofico-metafizică un sistem simbolic. Şi-apoi, orice autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nici revoluţia nichitiană nu trebuie „citită” prin declaraţiile cohortelor de admiratori, semănând — prin adulaţie nestrunită — o păguboasă confuzie şi nivelând, fără filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazul să recădem în biografic. Dar după atâţia ani de la dispariţia sa, omul Nichita, magnanim, culant, imatur (Şerban Foarţă), iubind curtea perpetuă, amiciţia tuturor şi gestul gratuit încă trăieşte şi fascinează. Şi, probabil, abia după ce vor pleca şi cei care l-au cunoscut o discuţie critică, pe text, poate începe. Dar până atunci să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichita ar fi „un idol fals”, o iluzie a criticii postbelice, o personalitate gonflabilă? Suntem convinşi că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?), trecând testul primenirii generaţiilor va străluci şi în zarea transmodernismului ce va să vină. Dacă, fireşte, zăbava lecturii va mai ispiti valul internauţilor…

*

Iarăşi curios, într-o carte „inevitabilă”, menită a isca doar scandal (credea Andrei Terian), Eugen Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008) ocoleşte graţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-ocrotitoare”, denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sub lupă activitatea mitogenetică. Altfel spus, efervescenţa mitică de care, noi, românii, ne-am face vinovaţi. Oare doar noi? Precaut, autorul parează; mitul „laic” ar fi, înţelegem, un fenomen natural de vreme ce „mitizarea este o tendinţă antropologică universală”. Încât, în pofida agresivelor demitizări, atitudinile de sorginte mitică vor exista mereu, ne asigură dl. Negrici. Iar mentalul românesc, de certă potenţialitate emoţională a fost modelat de miturile literaturii (în sensul unei „mistificări luminoase” a memoriei colective), ajungându-se chiar la un „eroism al mistificării”. Dar, aflăm, „marii scriitori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fie larii noştri”. Care ar fi soarta lui Nichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia” iar Stănescu (alături de Labiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pe moment strălucirea” (strecoară observaţia dl. Negrici). Demonstraţia însă lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesă de patrimoniu cultural” (cf. Ş. Foarţă), Stănescu ar fi fost menajat de o critică deseori complezentă, oarbă la declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecând opera trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omului, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţialism feroce”? Trebuie însă, credem, să ieşim din narcoză, abandonând registrul imnic sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvarea idolilor. Zelatorii ca şi delatorii fac rău, deopotrivă.

*

Eugen Simion vedea în volumul În dulcele stil clasic o „carte de trecere”, autorul sfidând acolo „puritatea genurilor literare” şi deschizând pârtie postmodernismului. Jeana Morărescu va observa, e drept, la oarecare distanţă în timp şi într-o carte, regretabil, puţin comentată, că „în poezia lui Nichita Stănescu se află premisele curentului spiritual ce va urma postmodernismului”. Or, curentul spiritual chemat la rampă e tocmai transmodernismul. Generaţia lui Nichita se emancipase descoperind un aer proaspăt, despărţindu-se brutal de literatura clişeistic-convenţională. Îndrăznelile şi revirimentul labişian, exuberanţa noilor veniţi, tinereţea lor frenetică obligau la reformularea lirismului. Ruptura de poezia ideologic-triumfalistă cerea imperativ regândirea poeticităţii, un suflu novator şi, desigur, adâncirea individuaţiei. Or, Nichita nu apare doar ca o voce distinctă în peisaj, impunând o altă formulă; implicit, o altă estetică sfidând convenţiile. El, asigurându-şi „viitorizarea” (vorba lui Jung), propune o nouă viziune artistică; propune un sistem liric, şocant şi fascinant, deopotrivă. Dereglarea „coerenţei semantice” (observaţie veche, valabilă la nivelul poeziilor) eclipsează o altă constatare, vizibilă doar la nivelul operei: viziunea sistemică, construcţia ordonată, atentând – s-ar zice – la trainica (pre)judecată a răsfăţului boem, doritor – insaţiabil – de spectacol şi adoraţie.

Mai mult, cel mai personal creator de limbaj în poezia noastră (din segmentul postbelic, evident) aspiră – constatase Edgar Papu – spre „o zonă superioară a realităţii”. El vrea să transgreseze canonicul (cf. C. Ciopraga), ştie că poezia e „doar tendinţa către ea”, vrea un discurs total, trăit. Eul, aşadar, iese din sine, fiinţa îşi află prelungirile în alte fiinţe şi lucruri hrănind, prin autopercepere, mari viziuni, desfăşurări grandios-cosmice. Acea „tensiune semantică spre un cuvânt din viitor” presupune tocmai transcendere, nu doar metapoezie. Cuvântul, aflăm, reproduce „structura materiei”. Încât, cercetând „noua frontieră a sufletului”, el descoperă poezia în centrul umanului. Şi fiind o sinteză artistică a sensibilităţilor epocii, poetul absoarbe informaţii, le metabolizează, devine o bibliotecă umblătoare. Ochiul este un sensor universal, starea poetică se înstăpâneşte. Totuşi, Nichita, spun foştii săi amici fără a fi, neapărat, prin asemenea depoziţii, răutăcioşi, n-a fost un studios, un devorator de cărţi;   n-a fost, aşadar, ceea ce am putea numi un cititor insaţiabil. Curtat şi răsfăţat, trăind şi chefuind în tovărăşia unor oameni de spirit, nu doar din mediul scriitoricesc, el a dovedit „o mare capacitate de asimilare” (cf. Petre Stoica). Altfel spus, cu antene mobile, în prelungitele libaţii a preluat, probabil, prin contagiune, diverse idei şi sugestii, iscate în interminabilele dispute bahice, prelucrându-le apoi febril, grijuliu, totuşi, cu opera şi destinul său literar, gospodărindu-şi posteritatea, în pofida aparentului dezinteres şi a boemei afişate (reală, negreşit). Gata de a accepta, spun aceeaşi amici, o concesie dacă, astfel, putea „strecura”, păcălind cenzura (şi ea capricioasă), o metaforă „dichisită”. Dar nu colecţia de amintiri împărtăşite de apropiaţii poetului ne interesează aici. Înecate în aburul legendei, deformate sau inventate, astfel de mărturii, prin unele voci, par a zdruncina chiar „mitul prieteniei” coborându-l pe poet în primitivism şi suspectându-l de o răutate egocentrică, geloasă pe succesele confraţilor. Adevărul în privinţa unor pactizări adaptative şi zelul ficţionar coabitează, presupunem, în astfel de „reconstituiri”. Şi nici nu ne preocupă prioritar. Cu adevărat importantă e angajarea sa poietică, Ştefania Mincu cercetând, într-o carte de referinţă, întoarcerea poetului asupra posibilităţilor sale de exprimare. Acea poezie care, prin vitalitate pulsatorie, se face pe sine atrage atenţia nu doar asupra producerii ci şi a receptării. Iar concluzia cade implacabil: poíein-ul lui Nichita Stănescu aparţine etapei postmoderne. Dar, atenţie, cum rostirea e o mărturie, depoziţia existenţială nichitiană nu exprimă un postmodernism dezabuzat. Proiectul său de transpoetizare doar îl anunţă, depăşindu-l de fapt. Iată (încă) un splendid paradox stănescian!

Trebuie amintit că Ion Pop, în 1980, intuise acea „coerenţă fundamentală” a universului nichitian, în pofida „agitaţiei alunecoase a suprafeţelor”, întărind părelnic ideea des-centrării. Dincolo de poză, de balansul între frivolitate şi gravitate, Stănescu nădăjduia să-şi ofere o vedere „din afară”. Altfel spus, să pătrundă ontologia firii, să palpeze „semnele vii”, să reconstituie – ca participant la „singura viaţă mare” – memoria devenirii. Asta ar fi Epica Magna, cochetând cu proiectul arhetipal: „toate numerele dorm / în cifra unu.” Sentimentele, ne avertiza poetul, nu trebuie înţelese, ci trăite. Poezia-organ („ochiul care plânge”, adevărat, „un ochi neinventat”) ar îngădui întoarcerea la sursă, acea râvnită „literalitate orfică”. Aşadar, dincolo de Poet, aspirând – prin extensia Eului – la „neatinsele de mine lumini” pot fi dibuite acele „pricini îndepărtate”, cum explica însuşi Stănescu geneza Elegiilor. Fluidul misterios sondând imponderabilul, deversarea unei „memorii subconştiente”, ruptura tragică a sinelui, încarnarea atavică (Îngerul) şi revelaţia sentimentului trecerii îl împing spre trăirea limitei. Aici este tragismul artei nichitiene (cf. Paul Georgescu). Aici se cuibăresc spaimele metafizice şi intervine sciziunea, alimentând drama cunoaşterii. Şi tot aici, sub armura unui ermetism şocant (derutând exegeţii, să recunoaştem), poetul îşi impersonalizează durerea. Emanciparea auctorială, vizibilă, naşte tulburare. Absolutul comunicării („nu lăsam nici o umbră nedestăinuită”), uimirea (deloc inocentă), misterul celor ce sunt provoacă o serie de sfâşieri şi suferinţe, developate în Noduri şi semne, de pildă.

Nu ne-am propus o etapizare a liricii nichitiene, operaţiunea cerând chiar talent detectivistic, cum avertiza regretatul Al. Condeescu. Criticul a purces, se ştie, la o ediţie integrală, Opera Magna (ca „proiect de suflet”), aşezând, în ordine cronologică, textele stănesciene (unele nedatate, altele urmând a fi recuperate ca texte-surpriză ori variante ale aceluiaşi modul poetic). Proiectul nu poate ignora vechea constatare că avem de-a face cu o „poezie de viziune”. Chiar dacă devotatul exeget Al. Condeescu contabiliza „trei braţe lirice”, e limpede că gnoseologia, metapoezia şi ontologia nichitiană comunică şi privesc „întâmplările fiinţei” în totalitatea existenţei, la nivelul conştiinţei ontologice. Orfismul şi luciditatea coabitează în sensul vizualizării poemului. Eul îmbogăţeşte lumea, transformând-o în poezie. Iar percepţia „anatomică” a sensului (cf. N. Manolescu, Marin Mincu) potenţează un erotism astral. Mâinile sunt „absurde”, piciorul pare „un câine care latră”, îmbrăţişarea se vrea o contopire intensă: „şi să                te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”. Îmbătat de hieratism, vizionarismul nichitian invocă înzeirea, accesul la acea fiinţă transparentă, adumbrită „cu umbra vorbei ce eram”. Sau, aspiraţional, tânjind spre puritate sferică: „totul ar fi trebuit să fie sfere”. Contemplând criza existenţială, Nichita îşi retrăieşte „făptura ce-am avut-o”. Atins de „boala vieţii”, de adierile thanaticului, se vrea – coborând în timp – un martor al „adolescenţei ruginind”. Şi chiar constată oprirea timpului („timpul încremenise / bătut în palma ta Iisuse”), cere, faustic, „un timp oprit al conştiinţei”, râvneşte, spuneam, comuniunea.

Acest „modelator revoluţionar al limbajului poetic”, mereu curios, fabulant şi teribilist, ins pentru care poezia e o „tensiune semantică” iar matematica „o poezie dură” întreţine, grijuliu, fluxul colocvial. Dilematic, lamentatoriu, cu interludii ironice ori pusee ludice, păşind dincolo de convenţii, căzând lejer în diluţie sau autopastişă, Nichita, mânat de un irepresibil imbold cognitiv, e tentat de o epicizare misterică. Şi visează la fiinţa orfică. Desfăşoară, spuneam, viziuni în lumea meta-senzorialului, doreşte un „laser lingvistic” şi conştientizează, dureros, limitaţia simţurilor. Vizionarismul său antinomic, înţelegând lumea ca Logos, manevrează intuitiv postulate ştiinţifice de avangardă. De la drama ptolemeică, suferind pentru „ceea ce nu se poate vedea”, pentru aura lucrurilor şi până la Logica ideilor vagi (v. Respirări), poetul se vede confirmat de ultimele descoperiri. Evident, nu forţăm acum un precursoriat cu ifose protocronice. Ar fi hilar! Dar acest sistem de idei, vieţuind pulsatoriu într-o ontologie genuină naşte o „feerie fizico-matematică” (cf. Paul Georgescu) deşi vitalitatea senin- jubilativă de altădată cunoaşte accente coşmareşti în montură bizar-mitologică. Baza ştiinţifică a lirismului stănescian poate fi probată. Ceea ce nu înseamnă că poetul, evadând din lumea văzutului, amestecând idei culese din toate direcţiile nu poate fi suspectat de o mixtură delirantă. Cristian Tudor Popescu vorbea chiar, în serialul de tristă faimă din Adevărul literar şi artistic, de lecturi prost asimilate, regurgitând „o versificaţie ştiinţificoidă”. Relaţia, totuşi, vagă, cu ştiinţa, admirabilă în poezia cosmogonică, nu atenuează drama auctorială; dimpotrivă. Şi atunci, cel care nu avea „atâta timp pentru mirare” descoperă, prin re-amintire, soluţia imperfecţiunii. Cuvintele, vai, „se desfăşoară mereu în urmă”; a fi poet, citim în Antimetafizica, înseamnă „a avea dor”. Or, dorul stănescian, tangent „nebuniei” înseamnă ieşirea din sine, suferinţa cosmică, impersonalizarea. E limpede că poetul, prin moliciune şi laxism, nu avea vocaţie de disident. Dar schiţata „antimetafizică”, în pofida asigurărilor că ar urma linia doctrinară a defunctului regim, dovedea altceva. Desigur, la modul incoerent-amatoristic. Poetul „simţea” în aerul epocii zvâcnetul unor idei care „tulburau liniştea”. Să ne amintim că anii ’70-’85 au marcat bătălia pentru introducerea vagului, pregătind înţelegerea incertitudinii. În 1975, Constantin Virgil Negoiţă şi Dan Ralescu publicau, în limba engleză, primul tratat de logica vagului, o teorie fundamentată de L.A. Zadeh, cel care era şi creatorul conceptului de mulţime fuzzy. C.V. Negoiţă, acum la Hunter College unde predă matematicile superioare, pleda pentru logica fuzzy, ceea ce însemna o negare a logicii aristotelice. Altfel spus, pleda pentru fuziunea ideilor. Propunând termenul de mulţimi vagi (Fuzzy sets), C.V. Negoiţă recomanda trecerea de la opoziţia ori-ori (dualitatea) la multiplicitatea cerută de relaţia şi-şi, semnând – se spera –  actul de deces la logicii cu două valori, idealizată, decretând astfel falimentul iluminismului. Nichita, glosând în Luceafărul despre Logica ideilor vagi (1969), suspectat că se dedă la „trucuri filosofante” amintea, digresiv-poematic, despre o contradicţie în mişcare. Logica bivalentă este valabilă în lumea finitului. „Certându-l” pe Euclid, poetul se desparte de orgoliosul spirit cartezian, geometrizant, afirmând că „tendinţa este o sferă”. Până la urmă, întrebarea reală ar fi cum se poate trăi cultura într-o vreme a hiperspecializărilor, multiplicând, incontrolabil aproape, culoarele paralele (vezi, de pildă, C.P. Snow, The Two Cultures). Or, deplângând aurorala cultură unică, cei de azi, navetând între derapaje utopice şi umori criticiste, n-au pierdut speranţa unei viziuni totalizante. Ca „poet de răscruce”, Nichita Stănescu exprimă tocmai un transmodernism avant la lettre. El, prin poetica rupturii, vesteşte un alt eon spiritual şi reprezintă, afirma răspicat Theodor Codreanu, „o punte de trecere dintre două paradigme literare”.

Se ştie, posteritatea lui Nichita Stănescu nu e scutită de convulsii. Să credem oare că generaţionişti frustraţi, contaminaţi de febra revizuirilor, travestiţi azi în viteji şi inclemenţi procurori, voind alte clasamente, alungă un nume-emblemă? Gloria lui Nichita a supărat pe mulţi. Până şi inevitabilul epigonism a deranjat. Irepetabilul poet manifesta o graţie ingenuă, un freamăt angelic şi căuta neostoit poezia pulsatorie; vroia, prin modulaţii antinomice, să „prindă” tensiunea sinelui, pornit în căutarea necuvintelor. Să fixeze, orgolios, chiar tensiunea semantică. Acest Midas ploieştean a stănescizat universul nostru liric. Lumea, după Nichita, ni se dezvăluie altcumva. Chiar otrăvită de răutatea care nu oboseşte, ea cheamă — prin ochiul stănescian — frăgezimea aurorală. Şi, mai cu seamă, liantul prieteniei. Fiindcă „poetul îngerilor” a fost Prietenul tuturor poeţilor. Iar aici clasamentele nu contau. Importantă era legitimaţia de poet; erai (sau nu) poet pur-şi-simplu.

About The Author

2 comments on “NICHITA STĂNESCU SAU „JOCUL DEMIURGIC”?

  1. If you have in mind Google+ you must leave your email addy using them
    to get notified when you have the opportunity of signing up.

    Google+ will be the newest social media and obtained 20 million users faster than another
    social media marketing network. Though it’s in competition with
    Facebook at some level but it really is different and extensive in the features.nn1nn1

  2. Hi this is somewhat of off topic but I was wondering if blogs use
    WYSIWYG editors or if you have to manually code with HTML.
    I’m starting a blog soon but have no coding expertise so I wanted to get guidance from someone with
    experience. Any help would be greatly appreciated!nn1nn1

Leave a Reply